m-am născut de ziua mea
Deci, de ieri e tot ziua mea, care e azi. Si-s felicitată și sunată (poate ar trebui ca în zilele astea să le sunăm pe mame, ca să le felicităm pe ele, mă gândesc…e doar o idee!).
întrebarea invariabilă (și frustrantă) până acum a fost: și ce faci de ziua ta?
pai nu știu, ce pot să fac? e o zi de miercuri, așa că m-am dus pe la job, că de, deși m-a sunat un nenea din CO să mă felicite de ziua mea, liber nu mi-au dat (și rezultatul convorbirii oricum a fost că nenea s-a suparat că io nu știam cine-i el…păi nu știam, pentru că – ș-am aflat asta de la Dia – oamenii care au suferit traume în copilărie n-au memoria numelor ( judecând după asta eu cred că am avut traume mari în copilărie) plus că de unde să știu eu cine-i in CO (VOI ȘTIȚI?)
trecând PESTE asta, am venit acasă, unde mă aștepta obișnuitul praf de vară, unde NU mă aștepta ceva cald de mâncare, și rufele erau încă la soare. așa că până mi-au fiert cartofii, am aspirat (CÂND altcândva să aspiri dacă nu în ziua în care soarele ajunge în poziția în care era când te-ai născut?), am spălat pe jos, adunat hainele și acum mă pregătesc să vrăjesc niște cartofi să se gratineze. tort NU fac, că nu mi-i poftă, dar mi-am dat seama că de fapt de ziua noastră asta ar trebui să se întâmple: cineva să se îngrijească să fim odihniți, iubiți și hrăniți.
pam-pam!
