sambata dimineatza de martzi seara
am o zi de vulnerabilitate emotzionala. pe care chiar mi-am permis-o: cu muzica, starea, plutirea, ușoara tristețe și cu toate celălalte fiice ale unei zile vulnerabile. spre seară m-am gândit că aș face o prajitura. așa ca m-am ridicat din hamac (pana la care, apropo, nu-mi ajunge cablul de net si nici nu vad nimic la lumina zilei din cauza ecranului reflectorizant – case closed) – deci m-am ridicat, am lăsat cartea pe masă și am intrat în bucătărie. am scos tot ce aveam nevoie și m-am apucat să frec galbenușuri, să bat spume, să curăț și să caramelizez mere. și pe când frecam mai cu zor gălbenușurile și zahărul, brusc s-a făcut o frumoasă sâmbătă de vară și mi-am dat seama că mă uit la aluatul de prăjitură la fel cum o făceam când eram copil: cu aceeași speranță, poftă și mulțumire, cu avantajul că acum puteam să gust oricât din compoziție, pentru că nu e nimeni care să-mi spună că o să mă aleg cu o durere de burtă (cu care m-am ales) și cu dezavantajul că nu are niciun sens să întreb: mamă, e bine, pot să pun făina?, sau e gata spuma?! (pana la urmă tot am sunat-o pe mama să întreb ceva, orice, dar trebuia să participe) și la fel, când am terminat (mi-am pus serios întrebarea dacă nu tocmai pentru acest moment am făcut prăjitura) am curățat vasul după vechiul protocol (chit că nu fusesem cuminte și gustasem prea mult din compoziție): deget, limbă și doar după asta burete și apă.
acum aștept minunea…
